(fragmente)

Lipesc palmele de geam. Soarele intră printre degete. E curios cum lumina vrea să fie întreagă.

Aseară am citit din „Flori pentru Argenon” şi mi s-a făcut dor de şoarecele din perete.

Amândoi ne roadem singurătăţile şi trecem prin toate locurile pe unde am plâns.

Nimic nu e întâmplător în uitare.

Intrăm în beznă din instinct. Aprindem focuri, poate ne vede, totuşi, cineva.

Primul gardian fumează.

Jarul ţigării pare un semnal de supravieţuire.

Am încuiat magazia cu aripi, îmi spune râzând.

Dacă ar şti că labirintul are ieşire la insulă, mi-ar fura din linişte, apoi mi-ar cere să-l iert.

Îmi retrag palmele. Şoarecele roade.

Praful se aşază. Nu-l şterg.

Acoperă tot.

„Carnea poate suporta un anumit număr de răni şi nimic mai mult, dar sufletul poate sângera în zece mii de moduri şi poate muri iar şi iar în fiecare oră.”

O zi din viaţa mea este un carusel de trăiri.

Rigiditate. Distorsiuni. Idealizare.

Vidul este cronic. Lumea, în alb-negru. Calea de mijloc rămâne pentru cei care dorm fără vise.

Cea de dinaintea mea a găsit ieşirea, eu mă aflu în acelaşi loc.

Uneori, am sentimentul că nu exist şi pentru asta, exersez toleranţa la suferinţă.

Eu cu mine: un tipar de ataşament dezorganizat, o terapie unu la unu.

Frica de un abandon imaginar. Dopamină. Disociere.

În locul de la geam, îmi ard un fir de păr. Păianjenul crede că este sfoara cu care, cândva, s-a spânzurat.

Borderline.

Pe hol se rostogoleşte o bilă. Cu neputinţele mele cu tot.

Fac exerciţii de echilibru.

Încep ziua cu mine.

Oamenii de succes se trezesc înaintea celorlalţi, pentru a se simţi învingători.

Presiunea timpului este cea mai grea.

Închid ochii.

Îmi exprim recunoştinţa pentru hainele curate pe care le port.

Emoţia mea este ca un balon. Pe măsură ce se umflă, pereţii devin tot mai subţiri.

Deschid ochii.

Printre gene întoarse, împrumut dorinţele celor de-afară.

Vreau ce nu pot avea.

Îmbin idealuri în real.

Catharsis!

N-am trăit suficient.

Mă înalţ pe tocuri.